We Can Do Better: Redesigning Climate Change, Biodiversity And Plastic Waste Negotiations

Republicat de Platon

Urmaritori: 0

Acum că cei aproximativ 10,000 de delegați oficiali și 100,000 de observatori (saturați cu evenimente secundare și selfie-uri) și-au revenit și au reflectat asupra negocierilor climatice COP28 din Dubai luna trecută, dezbaterea este dacă sesiunea de două săptămâni a fost un succes sau un eșec, sau un putin din ambele. Întrebări similare au apărut în urma negocierilor paralele pentru a rezolva problema tot mai mare a deșeurilor de plastic la nivel mondial și a nivelurilor în scădere a biodiversității.

Pentru schimbările climatice și biodiversitate, negocierile internaționale au fost autorizate la Summitul Pământului din 1992 de la Rio de Janeiro și au convocat COP în mod continuu de-a lungul deceniilor. Eforturile de a elabora un acord global privind deșeurile de plastic au fost autorizate în 2022, cu scopul de a avea un tratat finalizat până la sfârșitul anului 2024.

Dilema supremă a acestor negocieri - fiecare gestionată sub auspiciile Națiunilor Unite - este că, cu cât durează mai mult, cu atât problemele de bază pe care intenționează să le rezolve au devenit mai grave. Degradarea dramatică a calității mediului din aceste trei probleme la scară globală în ultimele decenii și caracteristicile comune ale proceselor ONU pe care le urmează, justifică o examinare mai atentă.

Există mai multe cauze fundamentale ale incapacității proceselor globale de negociere de a încetini chiar și rata deteriorării mediului.

Modelul ONU favorizează răspunsurile de „consens” cu cel mai mic numitor comun și numeroase oportunități de a juca procesul de luare a deciziilor. Cerând un „consens” înainte de adoptarea unui rezultat al negocierilor, COP-urile permit delegațiilor individuale să blocheze politicile sau alte schimbări și, astfel, să favorizeze interesele care încearcă să mențină status quo-ul. În schimb, o abordare „majoritară” ar permite o difuzare completă a diferitelor puncte de vedere și a dovezilor susținătoare și ar facilita construirea de coaliții, ajungând în același timp la închiderea problemelor importante. Alte organisme ONU, cum ar fi Adunarea Generală, se bazează pe luarea deciziilor cu majoritate. Voturile majoritare nu sunt întotdeauna corecte, dar reprezintă cea mai bună metodă de a reconcilia eficiența și eficacitatea în căutarea rezultatelor. Între timp, conform abordării consensuale, planeta arde, deșeurile de plastic se acumulează în oceane și lanțurile trofice, iar speciile dispar rapid.
Interesele părților interesate și ale observatorilor au înlocuit capacitatea delegaților oficiali de a negocia acorduri. În 1992, când discuțiile privind climă și biodiversitate au fost autorizate la Summit-ul Pământului de la Rio, reprezentanții ONU au fost mai ales conștienți de necesitatea ca procesele ulterioare de negociere să fie legitime în ochii comunității globale. Ei au adoptat, prin urmare, o prevedere în care „orice organism... care este calificat... și care a informat secretariatul cu privire la dorința sa de a fi reprezentat la o sesiune a Conferinței părților în calitate de observator, poate fi astfel admis...” în numărul de observatori și părți interesate, au multiplicat numărul de agende conflictuale, au creat o cameră masivă de ecou în rețelele sociale și au împiedicat abilitatea negociatorilor oficiali de a produce o concentrare susținută asupra problemelor critice. În schimb, ei dedică timp semnificativ gestionării creșterii în creștere a așteptărilor (nu întotdeauna relevante pentru discuțiile oficiale) înainte, în timpul și după sesiunile oficiale.
COP-urile au devenit din ce în ce mai mult platforme pentru campanii de branding corporativ, creare de rețele și dezinformare globală. În timp ce fiecare negociere globală a consecințelor are aspectele sale teatrale, organizatorii COP sunt deosebit de nepotriviți să gestioneze amploarea unor astfel de activități sau a surselor de informații care urmăresc să promoveze spălarea verde sau să submineze discuțiile specifice în discuțiile oficiale. Nici managerii COP nu ar trebui să fie responsabili pentru facilitarea promovării intereselor comerciale și reputaționale ale corporațiilor, organizațiilor neguvernamentale sau universităților. Descriind COP28 ca un „circ”, economistul de la Harvard Robert Stavins a furnizat estimarea sa personală că „10% dintre acțiunile semnificative [au avut loc] în cadrul negocierilor și 90% dintre nenumăratele evenimente... printre participanții societății civile”. În schimb, observația sa despre primul său COP cu 16 ani mai devreme a fost că „90-95% din acțiunea semnificativă a fost în negocieri, cu 5-10% printre participanții din societatea civilă”. În orice scenariu, schimbarea descrisă de Stavins este un rezultat disfuncțional.

Dilema supremă a acestor negocieri - fiecare gestionată sub auspiciile Națiunilor Unite - este că, cu cât durează mai mult, cu atât problemele de bază pe care intenționează să le rezolve au devenit mai grave.

Mai multe strategii pot corecta aceste dezechilibre și pot alinia mai bine procesele de negociere cu nevoia de rezultate mai semnificative.

Mobilizați geopolitica pentru a genera impuls politic pentru obiective specifice de negociere. Pentru schimbările climatice, relația China-SUA este atuul politic cheie pentru a obține rezultate revoluționare. Acest lucru a fost adevărat la Paris, când președintele Barack Obama și premierul chinez Wen Jiabao au convenit asupra obiectivului de a limita creșterea viitoare a temperaturii la 1.5 grade Celsius. Reluarea discuțiilor bilaterale la nivel prezidențial din 15 noiembrie i-a împuternicit pe negociatorul american John Kerry și omologul său Xie Zhenhua să anunță un angajament major al Chinei de a reduce metanul și alte gaze cu efect de seră până în 2035. Acesta și alte acorduri bilaterale pot oferi motorul pentru a stimula politic alte națiuni suverane, blocuri regionale și sectoare industriale specifice să se angajeze la reduceri majore de gaze cu efect de seră în economiile lor. Negocierile privind deșeurile de plastic și biodiversitatea vor necesita în mod necesar un grup diferit de națiuni care va cataliza alte state suverane și grupuri industriale pentru a se alinia progresului. De exemplu, marii producători petrochimici, cum ar fi Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, care încearcă să facă tranziția economiilor lor, pot juca un rol de lider în dezvoltarea soluțiilor globale de plastic. În mod similar, națiuni precum Brazilia și Indonezia sunt actori geopolitici critici în conceperea unor protecții eficiente a biodiversității. Aceste națiuni, în concert cu UE, SUA și printr-un proces de vot „majoritar” al ONU, pot oferi accent politic și impuls politic pentru reducerea acestor riscuri globale sistemice.
Concentrați negocierile globale inițial asupra celor mai mari emițători și producători de deșeuri. Încercarea de a obține un consens semnificativ între peste 190 de națiuni s-a dovedit a fi o propunere auto-înfrângătoare. În schimb, negocierile globale cu privire la climă, deșeurile de plastic și biodiversitate ar trebui să se concentreze asupra primelor 20-30 de națiuni poluante al căror acord este cel mai important pentru a obține succesul pentru restul lumii. De exemplu, dacă cele 20-30 de cele mai mari națiuni care emit GES ar negocia și ar ajunge la un acord pentru obiective specifice de reducere a GES, calendare, transparență, finanțare și aspecte conexe - urmate de o difuzare ulterioară mai completă a acestor angajamente care implică 190 de națiuni, inclusiv observatori și părțile interesate — ar înclina în mod semnificativ șansele unui buy-in mai larg dacă s-ar aplica un proces majoritar, mai degrabă decât un consens.
Elaborați linii directoare mai stricte pentru selectarea gazdelor și președinților negocierilor globale. În prezent, cinci grupuri regionale (inclusiv Africa, Asia-Pacific și Europa de Est) își rotesc responsabilitățile de găzduire. Națiunile din cadrul unui grup regional se consultă și decid care dintre membrii săi va găzdui/preda o reuniune COP. Există un acord larg între națiuni și părțile interesate că participarea sectoarelor industriale este esențială pentru succesul în protejarea resurselor biodiversității, reducerea deșeurilor de plastic și ameliorarea schimbărilor climatice. Suprapunerea dintre reprezentarea intereselor de afaceri și guvernarea negocierilor internaționale necesită totuși o separare mai clară. Selectarea CEO-ului companiei naționale de petrol din Emiratele Arabe Unite pentru a prezida, de exemplu, COP28, a creat atât percepția, cât și realitatea conflictelor materiale de interese. O dilemă similară a fost creată de selecția de către Azerbaidjan a unui fost director de petrol și gaze pentru a prezida sesiunea COP29 de la Baku la sfârșitul acestui an. Conflictele de acest tip trebuie evitate cu asiduitate în viitor prin publicarea unor orientări mai stricte ale ONU pentru alegerea viitoarelor gazde și președinți ai negocierilor internaționale de mediu. De asemenea, părțile interesate din punct de vedere economic nu ar trebui să aibă o influență disproporționată asupra opțiunilor pe care le iau în considerare delegațiile.

Negocierile internaționale de mediu sunt una dintre cele mai dificile întreprinderi cu care se confruntă societatea modernă. Astfel de discuții, în ultimii ani, au devenit și mai dificil de gestionat în fața deteriorării încrederii între acele state-națiune care au cel mai mult impact negativ asupra planetei. Negocierile care se bazează pe îmbunătățirea analizei științifice și economice, o mai mare transparență și o contribuție extinsă a părților interesate sunt condiții necesare, dar nu suficiente, pentru a inversa deteriorarea rapidă a calității mediului. Este timpul să îmbrățișăm alternative la procesele actuale de negociere. Nimic mai puțin decât viitorul planetei este în joc.